Fetița, îngerii și visele

Are 6 ani și este ca o păpușă vie. Bucle blonde care se revarsă pe umeri, ochi albaștri ca cerul și un zâmbet fermecător. Mama ei a adus-o la o ședință de terapie pentru că în ultima lună se trezea aproape în fiecare noapte plângând. Cu greu reușea cineva din familie să o liniștească și să adoarmă din nou. Au tot întrebat-o ce se întâmplă cu ea, dacă visează ceva urat, însă fetița refuza să vorbească. În timp ce mama ei îmi povestea despre ce e vorba, ochii fetiței se umpleau de lacrimi. Oare ce se întâmpla în micuțul căpșor?

M-am prezentat și așa am aflat că ea se numește Carmina. Era foarte mândră de numele ei pentru că nu mai cunoscuse până acum nici o fetiță care să se numească așa. Mi-a mărturisit că bunica îi alesese numele și imediat a început să plângă. Mama Carminei mi-a explicat că bunica murise acum doi ani și fetița suferise mult. Ca să o liniștească i-au povestit că bunica a plecat în vizită la îngerași și că îi este bine.  A depășit momentul, însă în subconștientul ei a rămas un semn de întrebare: cum o fi în țara îngerașilor? Și de fiecare dată când își spunea rugăciunea le cerea îngerașilor să o trimită înapoi pe bunica ca să îi poată povesti despre acea lume minunată. Părinții nu au luat-o în seamă și Carmina a început să nu le mai povestească.  În timp ce vorbeam cu mama, fetița mă întreabă:

– Tu mă crezi că îngerașii vorbesc cu mine? Că mama nu mă crede…

– Da, Carmina, te cred. Poți să îmi povestești ceva? Tare mult mi-ar plăcea să aflu câte ceva de la tine.

– Tu mami să taci, i-a spus ea cu un ton destul de autoritar.

– Eu am iubit-o tare mult pe bunica și aș fi vrut să petrec mai mult timp cu ea. De aceea i-am rugat pe îngerași să mă întâlnesc cu ea.

De când a plecat în țara lor, mă întâlneam în fiecare seară cu ea și îmi povestea cum îngerașii veghează fiecare copil și face ca dorințele lor să se împlinească. Bunica mă ținea în brațe și mă mângâia. De o lună de zile nu a mai venit la întâlnire. Vin doar îngerii care îmi spun că bunica este bine și că o să o revăd curând. I-am crezut o zi, două însă când am văzut că bunica nu apare noaptea să mă mângâie, am început să plâng.

Am înțeles ce se întâmpla. Carmina tânjea după îmbrățișările și mângâiatul bunicii și ca să le obțină de la ceilalți din familie, plângea noaptea. Nu le spunea ce are pentru că nici ea nu înțelegea. De fapt ea suferea încă că nu mai poate petrece timp cu un adult care să aibă răbdare să îi răspundă la întrebări și să îi asculte poveștile. Mama Carminei a realizat că o cam neglijase și nu îi arătase afecțiune așa cum și-ar fi dorit fetiță.

Am lucrat cu amândouă și Carmina doarme acum liniștită, pentru că mami o îmbrățișează și o mângâie în fiecare zi. Oricât de obosită ar veni de la lucru, ascultă cu atenție tot ce îi povestește și îi răspunde la întrebări. Copiii au nevoie să simtă afecțiunea și dragostea părintească. Așa se dezvoltă armonios și mai târziu au relații de calitate cu cei din jur.

Tu cât timp dedici copiilor tăi? Te invit să scrii un comentariu și să povestești.

 

Cu drag,

Marcela

 

PS Dacă ți-a plăcut articolul, ai mai jos butoanele de Like și Share. Mulțumesc.