Înainte de asta, împărtășesc cu tine o povestioară scrisă de un copil de 12 ani pe care am citit- o în cartea 101 Basme Românești, un volum născut din imaginaţia extraordinară a copiilor care nu uită de bibliotecă nici în vacanţă.Mie personal mi s-a făcut pielea de găină când am citit- o.
Asta pentru că am conștientizat că imaginația copiilor nefiind încă îngrădită de convenţii şi limite, ei simt instinctiv că un cuvânt scris nu este doar un cuvânt scris, ci mult mai mult. Ei ştiu că poveştile sunt universuri în sine și poveştile lor îi ajută să aibă răbdare cu adulţii…Trage aer în piept, și citește cu mintea coborâtă în inimă.
A fost odată ca niciodată un românaş care căuta pietricele pe marginea râului.
Mă întrebaţi ce făcea cu pietricelele?
Le aşeza frumos pe pânze şi realiza tablouri cu ele, tablouri pe care apoi le atârna în camera lui. Când camera lui s‑a umplut, tablourile au fost agăţate în camera părinţilor, apoi în sufragerie, în bucătărie, în baie, în pod.
– Cred că ar fi timpul să te opreşti, îi zisese mama, eşti obosit.
– A, dar mie îmi place ce fac, aşa că nu simt oboseala, a asigurat‑o el.
– Poate ar fi cazul să te opreşti, i‑a cerut tatăl. Nu mai avem niciun spaţiu pentru ele…
– Haide, tată, că dacă ar fi să le dăm prietenilor şi să le umplem şi lor casele, cu siguranţă că am avea unde să le aşezăm.
– Nu te plictiseşti, nepoate? l‑a întrebat mătuşa lui.
– Nuuuu, e aşa de bine să fiu curajos…
– Curajos? Mie mi se pare că nu e mare lucru să te apleci, să iei o piatră, să o lipeşti de pânză… să te apleci, să iei o piatră, să o lipeşti de pânză… să te apleci, să iei o piatră, să o lipeşti de pânză…
– Este chiar o luptă, i‑a şoptit cel mic.