Cosmina are 20 de ani. A trecut un an de când părinții ei au părăsit această lume într-un accident tragic.
Nu și-a revenit încă, nu poate să accepte situația și mai ales nu se poate ierta pe ea pentru felul în care s-a comportat cu ei în ultimii ani. Imediat ce începe să povestească o bufnește plânsul și repetă:
– Aș face orice să îi aduc înapoi…să le spun cât de mult îi iubesc și să trăim frumos ca o familie.
„Merge și așa” este o convingere care te poate sabota sau… te poate ajuta. La o ședință individuală, clientul îmi povestește că deși are cele mai bune intenții de a junge la timp la birou, nu poate să își explice ce se întâmplă că întârzie.
Își pune ceasul să sune, însă în momentul în care îl aude, automat apasă pe amânare…Și dacă ar fi doar o amânare, ar mai avea timp. Însă reflexul automat se produce de mai multe ori, astfel încât sunt zile când întârzie și o oră.
Mai ciudat i se pare faptul că nu se simte vinovat în nici un fel, ba din contra dialogul lui interior este unul care îl susține: „sunt și alte persoane care întârzie”, „mă focusez și recuperez treburile pe care nu le-am făcut la timp”, „merge și așa”.
Aproape că îi era frică să mai meargă la birou. Chiar se gândea să își schimbe locul de muncă. Nu pentru că nu îi plăcea ceea ce face, ci datorită relației cu șefa. De fiecare dată când urma să discute cu ea despre ceea ce lucrase o apuca frică. Frica că șefa nu va fi mulțumită de modalitatea abordată de ea, de pașii pe care ii făcuse deja. Și toate se întâmplau pentru că ea, Rodica, nu era împăcată cu ea și la nivel subtil transmitea nesiguranța ei. Șefa ei nu făcea altceva decât să oglindească ceea ce era în interiorul ei. Datorită acestor emoții distructive, construise în mintea ei imaginea unui balaur cu multe capete care o pândea la fiecare colț și care era șefa ei. Imediat ce începea să povestească o apuca instantaneu tremuratul.
Acestea au fost primele cuvinte pe care mi le-a spus Miruna după ce s-a prezentat. Apoi a început să îmi povestească tot ce a făcut până acum ca să se poată relaxa. Am intuit, încă de la început, că la un moment dat își crease o convingere limitativă referitoare la relaxare. De aceea am îndemnat-o să îmi povestească despre copilăria ei.
– Părinții mei erau la servici de dimineață până seară. Până am mai crescut a stat bunica cu mine. Când am început să merg la școală, bunica s-a dus să aibă grijă de un verișor care abia se născuse. Mama mi-a spus că sunt destul de mare să mă descurc și cu școala și cu responsabilitățile de acasă.
Poate ai auzit expresia „oriunde ai pleca tot pe tine te întâlnești” și poate ai și experimentat-o. De multe ori ne dorim să schimbăm partenerul, colegii de muncă, situațiile de viață, pentru a rezolva anumite probleme. Ceea ce pot să îți spun este că până nu rezolvi acele conflicte interioare care te conduc la astfel de situații, lecțiile de viață se vor repeta și vei atrage în continuare oameni și situații care să oglindească ceea ce nu ai rezolvat.
Este și cazul Luminiței. A venit la ședințe individuale pentru că își dorea să schimbe locul de muncă. În percepția ei, nu era înțeleasă de nimeni din colectiv și toți colegii își rezolvau superficial sarcinile de lucru. Avea o atitudine critică și spera că schimbându-și locul de muncă, problemele ei vor dispărea.
Are 6 ani și este ca o păpușă vie. Bucle blonde care se revarsă pe umeri, ochi albaștri ca cerul și un zâmbet fermecător. Mama ei a adus-o la o ședință de terapie pentru că în ultima lună se trezea aproape în fiecare noapte plângând. Cu greu reușea cineva din familie să o liniștească și să adoarmă din nou. Au tot întrebat-o ce se întâmplă cu ea, dacă visează ceva urat, însă fetița refuza să vorbească. În timp ce mama ei îmi povestea despre ce e vorba, ochii fetiței se umpleau de lacrimi. Oare ce se întâmpla în micuțul căpșor?
M-am prezentat și așa am aflat că ea se numește Carmina. Era foarte mândră de numele ei pentru că nu mai cunoscuse până acum nici o fetiță care să se numească așa. Mi-a mărturisit că bunica îi alesese numele și imediat a început să plângă. Mama Carminei mi-a explicat că bunica murise acum doi ani și fetița suferise mult. Ca să o liniștească i-au povestit că bunica a plecat în vizită la îngerași și că îi este bine. A depășit momentul, însă în subconștientul ei a rămas un semn de întrebare: cum o fi în țara îngerașilor? Și de fiecare dată când își spunea rugăciunea le cerea îngerașilor să o trimită înapoi pe bunica ca să îi poată povesti despre acea lume minunată. Părinții nu au luat-o în seamă și Carmina a început să nu le mai povestească. În timp ce vorbeam cu mama, fetița mă întreabă:
– Tu mă crezi că îngerașii vorbesc cu mine? Că mama nu mă crede…
– Da, Carmina, te cred. Poți să îmi povestești ceva? Tare mult mi-ar plăcea să aflu câte ceva de la tine.
– Tu mami să taci, i-a spus ea cu un ton destul de autoritar.
De cum a intrat, am simțit că avea multe nemulțumiri. E vorba de Iris, o clientă care toată viața și-a dedicat-o celor dragi, neglijându-se pe ea. Supărarea ei vine din faptul că a făcut adevărate sacrificii pentru a-și mulțumi familia și prietenii și nu a primit ce își dorea: mulțumirea și recunoștința lor.
Iată un fragment din povestea ei:
” Eram după multe ore de muncă în afacerea mea și fata mea m-a sunat să îmi spună că are nevoie de mine. În weekend urma să meargă la o petrecere și îi trebuia o ținută nouă.
– Mami, știi cât de importantă este pentru mine părerea ta. Tu ești cea mai bună prietenă a mea și îmi alegi hainele potrivite. Te rog, mami! Te rog mult să mergi cu mine.
Astăzi de Ziua Îndrăgostiților, un articol de suflet către sufletul tău cu
Iubire, Lumină și… povestea mea de dragoste.
Februarie , 1984. O iarnă frumoasă cu multă zăpadă, copaci cu crengile albe și strălucitoare și oameni de zăpadă făcuți de copii. Și totodată prima vacanță din viața de studentă. Prima sesiune, de care se tem toți bobocii, trecuse cu note mari și drept răsplată am plecat la munte să sărbătoresc alături de colegii mei. Trenul mergea lin și noi ne bucuram din plin, cântând și făcând glume. La un moment dat un coleg de grupă îmi spune: